marți, 8 octombrie 2013

Poezia: Predestinații



Predestinații

E dimineață din nou
Și roua stăpânește
Al surâsului ecou,
Al culorii ce domnește,

Iar răsaritul este însoțit
Ca de fiecare dată
De omul răscolit,
De-al gândului pată.

Liniștit bărbatul trece
Spre străduța cu băncuțe,
Mai ales când ploaia rece,
Aleargă fetele drăguțe

Și cu același gest iară
Își aprinde o țigară,
Se uită în spate...
Merge mai departe,

Nepăsător pe o bancă se așează
Deschide-o carte și-o studiază.
Cuprins când de filele cărții,
Când de chipurile frumuseții
Fetelor care-i zâmbeau,
Când treceau prin fața băncuței lui,
Și simțeau atracția bărbatului.

Bărbatul de fel atrăgător,
Cu părul cărunțit,
Afișa o atitudine, plină de amor,
Din altă eră parcă venit.

Dar el știa sa lase tăcerea să zică
Atunci cand cuvintele
De multe ori strică
Gesturile și faptele.

Însă de la o fereastră
De după o perdea,
Se zărea o glastră
Însoțită de privirea
Ce inima ii ardea
În fiecare dimineață
De parcă-și pierdea
Orice urmă de speranță.

Ce rost mai aveau
Femeile cel curtau,
Daca cea pe care o dorea
Nas nu îi dădea,
De vorbit, nu îi vorbise,
Și privirile nu i le citise,
Ca la fiecare damă
Ce i se băga în seamă,

Dar pana-n dimineața asta
Când curajul își facu intrare,
Spunandu-și că aceasta
Este ziua lui cea mare,
De-a se apropia de ușa ei
Și sa-i spună, ceea ce simte,
Că inima lui e numai scântei
Sub îmbrăcăminte.

Și nu lăsă să treacă timpul
Prezentându-se cu eleganță
Cumpără din colț, trandafirul,
Înflorit diz-de-dimineață

Bate-n ușă sigur pe sine,
Femeia deschide uimită
Așteptând o vecină,
Ea în casă il invită.

“Domnule, serviți cafea?
Desigur și puțin lapte.”
Așezându-se pe canapea
O analizează în mod aparte

Ea din buze ușor grăiește:
“Cu ce v-aș putea fi de folos?”
El printre mustăți zâmbește:
“Cu un dans melodios.”

“Aveți un dans…”spune femeia
Și-i oferi mâna pentru un dans
“De ce ești mândră orhidee
Plină de frumusețe și suspans?!”

Atentă…după a treia șoaptă
Din brațele lui se zmuncește
“Ai vrea sa fiu după tine moartă
Tu nu știi că cine iubește
Greu liniștea și-o găsește
Printre rânduri, printre file,
Asta inima mea nu o dorește
Poate să te port ca amintire!

Ar fi limpede și sănătos,
Ți-ar fi bine și indicat
Să știi că doctorul nu tratează
Pe cel amorezat.

Eu știu că de chip frumos,
Mereu ochii ți-ai lipit,
Fete tinere ți-au scos
Instinctul neâmblânzit
Să nu mă contrazici
Chiar de vrei s-o faci
Tu nu știi ce zace aici,
Iar eu știu mulți burlaci
Care nu cunosc ce vorbesc
Când mărturisesc iubirea
Se mândresc și se fălesc,
Dar nu știu să facă deosebirea:

Între sinceritate, gânduri curate
Între sentimente și scopuri concrete”
“Doamnă! cred că... ați spus deajuns!”
“Acum mai crezi, tot ce mi-ai spus?”

El tace, judecă profund
Ea il admiră și își spune-n gând:
“Cred că prea dură am fost
Și ce am spus... poate e dureros!”

În acest timp bărbatul dă să plece
Își ia pălaria și-i vorbește
“Unde mi-a fost mintea oare?
V-am deranjat!... îmi cer iertare!”

“Domnule!...tu nu ești în stare
Să-ți susții  cuvintele pe care
Le pretinzi că sunt adevărate,
Iar acum dai dovadă și de lașitate!”

“Nu doamnă! nu se cheama lașitate.
Iar umilul gest e din respect,
Căci atunci când iubești, se poate,
Să cedezi și să crezi în cuvânt concret”

Iar acestea fiind zise
El pleacă neprivind în urmă,
Femeiei inima i-se zdrobise,
Crezând... în gandirea ei pură,
Crezând... că ploaia va sterge
Urama zâmbetului, urama pașilor lui
Și fară să vrea lasă inima să lege
Un amar suspin al sentimentului.

Seara-n pat, amândoi îngândurați
Așteaptă iarași să se întâlnească,
Dar n-ațipi niciunul și-n miezu’ nopții
Cei doi încep să-și amintească
Dansul cuprins de pasiune
Al inimilor înflăcărate,
A sentimentelor reuninune
Și a vorbei disperate...

Îmbrăcându-se amandoi
Ies pe ușă cu grăbire,
Iar ea cu pașii moi
Rămâne blocată de uimire.

Bărbatul fară umbrelă
Udat de ploaia de vară
Admira a zâmbetului dantelă
Ce n-o avea dama de odinioară

Și uzi îndrăgostiții, se îmbrățișează       
De parcă se cunoșteau de-o viață,
Cuprinși de dor, în ploaie dansează,
Nelăsând deatunci între ei distanță.

Și-au trecut zile,
Și-au trecut ani
În care plini de fericire
Le-au crescut copii mari,
Iar vremea însă nu se opri
Ajunși bunici cei doi căsătoriți
Bucurâdu-se de nepoții ce vor fi
Cum au fost și ei, tineri îndrăgostiți
Și Crescându-și nepoțeii în credință
Cu aceași dragoste pentru copii
A celor bătrânei ființă
Se iubeau c-an prima zi

Cei doi ajunși acum
Albiți de vremea ce-a trecut
Retrăiesc pe același drum

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu