Prima cărticică pilot a poveştii Carlei și a cărții fermecate a fost o premieră în 2013 în emisiunea Draga mea prietenă de pe Kanal D, unde Paula Chirilă şi Cristina Cioran sunt prezentatoare. Deoarece pe fetiţa Paulei Chirilă o cheama Carla şi pentru că ea m-a inspirat în drumeţia întregii poveşti am folosit şi numele ei real în semn de mulţumire pentru inspiraţia oferită de gingăşia frumoasei copile. Mesajul meu pentru Carla este: "Carla să-ţi trăieşti copilăria deoarece cu aceasta nu te vei mai întâlni, aşa cum e bine să-ţi trăieşti viaţa frumos şi cu bun gust deoarece doar o viaţă avem".
A fost odată ca niciodată o fetiță pe nume Carla. Fetița nu numai ca
era o bună la învățătură, dar când ajungea acasă își făcea temele la timp,
mânca ce îi punea mama în farfurie aproape mereu. Avea ochii mari, sticloși ca marea în bătaia
soarelui. Năsucul mic și buzele asemenea unor petalele de trandafiri rozalii o
făceau pe carla perfectă în ochii celor care o cunoșteau. Carla avea o singură dorință mai îndrăzneață,
iar aceea era să aibă o pisicuță albă cu ochi albaștri, pentru a se juca
împreună, pentru a o pieptăna ori sa îi schimbe fundițele ce erau deja creeate
de Carla cu multă dragoste. Însă
pentru-că ea împreună cu familia ei locuiau la bloc, mama i-a explicat că nu
este posibilă dorința, deoarece nu i-ar putea oferi pisicuței condițiile de la
curte. În ciuda explicațiilor, părinților, raționale sau nu, ideea de a avea
propria pisicuță era din ce în ce mai puternic impriată în inima carlei, care
ofta greu din pricina răspunsurilor negative. Timpul a așternut uitarea în mințile
părinților, însă dorința Carlei era la fel
de vie ca o flacără ce arde necontenit.
Se apropia ziua de naștere a Carlei, iar acesta era un prilej potrivit
să le reamintească părinților singura ei dorință poate, poate îi îngăduie.
Părinții Carlei: Paula și Doru au rămas atât de surprinși de faptul că dorința
era aceeași după atâta timp încât după ce a adormit fetița, cei doi s-au
sfătuit până au ajuns la un numitor comun de a face cumva să împace și capra și
varza.
-
Cum să
facem Dorule?
-
Paula, eu
am o idee. În drum spre piață este un magazin cu cărți pentru copii, o-i găsi
acolo și o cărticică cu pisicuța Carlei.
-
Până la
urmă merită să o încercăm și pe asta, dacă dă roade ideea ta scapăm și de pipi
pe covor și de a o chinui pe scumpetea noastră.
După un moment de liniște, zis și făcut rămâne.
Diz-de-dimineață Carla se trezește, se spală pe față, pe dințuci, apoi
se uită în oglindă și își spune:
-
Azi este
ziua mea...trebuie să primesc ce-mi doresc eu mai mult. Cu siguranță părinții
mei îmi vor lua pisicuță.
-
Carla
vino la masă. Se aude vocea mamei ca în fiecare weekend doar ca acesta era un
altfel de wekeend, era ziua Carlei, iar rudele și prietenii apropiați nu au
încetat sa apară după ce trecu amiaza. Tortul a fost o surpriză nebănuită de
Carla, care s-a bucurat, dar aștepta în continuare darul cerut. După ce toți
i-au dăruit pe rând cadourile, părinții au scos la iveală o carte împachetată
frumos.
-
Pentru că
la pet-shop nu mai era nici o pisicuță albă cu ochi albaștri, am gasit-o într-o
carte fermecată, care sperăm să-i placă Carlei!
Carla era o fetiță prea educată ca să
facă vreo scenă de față cu musafirii, dar se citea dezamăgirea pe chipul ei,
iar părinților l-i se rupea inima de tristeațea Carlei. Rând pe rând invitații
au plecat, iar după ce Carla și-a condus și ultimii invitați la ușă, s-a dus în
camera ei și a început să plângă, precum primăvara la dezghețul zăpezilor, fără
a ține cont de o zi atât de specială. Degeaba s-au chinuit părinții să o împace
pe fetiță căci aceasta a adormit plângând.
Deodată Carla se trezește în mijlocul
unei păduri peste care domnea bezna.
O ceată
de licurici apăruți ca de nicaieri o cheamă pe fată către porțile
naturii.
-
Ce sunt
porțile naturii?
-
Porțile
naturii sunt intrările magice ale castelului nevazut, înconjurat de o apă de
foc cald, ce menține echilibrul pe întregul pământ.
-
Dar acum
unde ne aflăm?
-
Acum ne
aflăm pe tărâmul din mijlocul pământului.
-
Adică ne
aflăm la Ecuator?
-
Nu! Acum
ne aflăm în centrul pământului unde nimeni nu ajunge fără fără bunăvoința celor
de pe tărâmul ascuns.
Licuricii au format un pod și două
balustrade lungi până la treptele castelului. Castelul avea pereți de foc și
ferestre și uși de apă curgătoare, treptele și podeaua erau licurite
pretutindeni. Fetița fascinată înaintează pană când rămâne cu privirea blocată
la vederea unei zâne frumoase și a unui zân chipeș.
-
Cine
sunteți voi?
-
Carla noi
suntem cei ce-ți vom îndruma calea ca să ajungi cu bine în pătuțul tău
călduros.
-
De unde
îmi știți numele? Îmi sunteți cunoscuți, dar nu știu de unde!
Zâna se înroșește în obraji, iar zânul
surâde, spunând:
-
Defapt...
noi suntem Zânul Pământului
-
Și Zâna
Planetei Terra. Suntem două entități diferite, dar în același timp una și aceași
ființă.
-
Împreună
ajutăm copii, ca tine, la ananghie.
-
Când ei
au nevoie de noi, ne facem simțită prezența.
-
Dar când
au nevoie copii de voi?
-
Atunci
când se înfurie noi le spunem că ei greșesc și le limpezim mintea.
-
Dar și
atunci când fac pași importanți în viață.
-
Gata! Știu
de unde vă cunosc, voi m-ați învățat, să fac primii mei pași.
-
Ne
bucurăm că ți-ai amintit de noi!
-
Dar
nimeni nu vă vedea, mereu erați invizibili pentru cei din jur.
-
Adevărul
este că părinții au cel mai important rol în viața ta, în schimb și noi îți
suntem printre cei mai buni prieteni pe care îi ai. Iar la nașterea ta noi ți-am
ursit înțelepciunea și perfecțiunea în ochii celor ce te cunosc.
-
Nu știu
cum să vă muțumesc!
-
Nu
trebuie să ne mulțumești nouă!
-
Căci
întâlnirea noastră are un scop care trebuie dus la bun sfârșit.
-
Îți putem
spune un secret, doar dacă promiți că
nu-l vei mai spune la nimeni!
-
Promit!
-
Să știi
că ceea ce vedem cu ochii, auzim cu urechile sau vorbim între noi, nu este o
dovadă precum că viețuitoarele celelante sau nevețuitoarele nu ar putea face
aceleași lucruri între ele.
-
De ce l-i
se spune nevețuitoare, dacă pot vorbi între ele?
-
Pentru că
aceste definiții au fost spuse de oamenii care au uitat secretul.
-
Ele ca și
noi vorbesc între ele și doar cu oamenii ce cunosc secretul vorbirii inimii,
văzul minții sau auzul sufletului.
-
Cred că
înțeleg ce vreți să spuneți. Dar care e secretul?
-
Noi
trimitem în calea oamenilor tot ce-și doresc și își clădesc cu mintea, dar
desigur așa cum sentimentele și gândurile nu se văd, dar există, așa și și
materializarea dorințelor prinde diferite forme în natura umană.
-
Cred că știu
despre ce vorbiți zânilor și îmi este rușine să vă privesc în ochi.
-
În lume
toate convețuiesc între ele, însă dacă toată lumea ar cunoaște secretul ar fi o
pace unitară sau un mare haos.
-
Ca atunci
când luăm pauză la școală? Când sunt inspecții e liniște, iar în restul
zilelor...
-
Da, ca
atunci, doar ca nu doar în școală, ci în toată lumea.
-
Iar după
ce uiți secretul dacă auzi cuvintele sufletului, ori vezi cu ochii minții, sau
iți vorbește inima, mintea este tulburată, iar cei din jur vor crede că ești
nebun.
-
Carla
acum trebuie să te întorci acasă, dar să
nu încetezi să afli lucruri noi, toți copii sunt deștepți, chiar dacă unii nu știu
anumite lucruri... citește și vei ști mereu mai mult decât ceilanți.
Brusc chipurile celor doi au fost
înlocuite cu ale celor doi părinți.
-
Carla,
trebuie să mergi la școală!
-
Mami,
tati, vă iubesc!
-
Și noi te
iubim!
Îmbrățișările sunt frumoase, dar și
ghiozdanul trebuia făcut așa că din grabă printre cărțile de la școală s-a
strecurat și cartea primită cadou.
În timpul orei se auzea un miunat timid. Fata a
încercat să caute explicația pe geam, însă deși doamna i-a atras atenția,
mieunatul nu a încetat să se audă. În pauză fetița se uita peste geam pentru a
zări pisicuța gălăgioasă.
-
Hei!
Carla! Uita-te în ghiozdănel!
Carla scoate cartea primită de la părinți și o întreabă.
-
Dar cum
ai ajuns tu în ghiozdănelul meu?
-
Nu mai
suportam să stau singură și m-am strecurat odata cu celelante cărți.
-
Și cum de
îmi auzi gândurile?
-
Nu le
aud, le citesc. Gândurile tale sunt scrise în paginile mele. Uite dacă vrei să
mă vezi sunt chiar în fața ochilor tăi:
Și pot prinde viață doar în imaginația ta, astfel eu nu mai sunt
singură, iar daca nu mă citești pot spune că sunt o carte moartă! Pe bune nu
râde!
-
Cum să nu
râd daca vad că ești o pisică, nu o carte.
-
Aaa
scuze, nu ți-am arătat imaginea care trebuie.
-
Sunt o
carte, cu de toate, cu pisici și palate fermecate,
Cu animăluțe drăguțe, învățături micuțe!
-
Tu știi
să faci și poezii?
-
Da știu,
dacă vrei îți voi spune o fabulă frumoasă!
Da vreau!!!
-
” Într-o dimineață
oarecare
Alături de suratele flămânde
Un motănel ce cauta mâncare
Gaseste o paine și-o ascunde
Căzu-se de la un moș
Ce avea prea multe-n coș,
Iar Dumnezeu milos de fel
Dădu pâinea, exact, la motanel
Și numa’ ce-l
vezi că face o strigare
- Hai suratelor la mâncare!
Și cu gheruța precum un cuțit
Numai ce-l vezi că se apucă de-mpărțit
Trei
bucăți egale, să ajungă la fiecare.
Și nici o-nghițitură nu a terminat
Că numai ce aude un mieunat!
De după colț iese o pisicuță
C-o fundiță roșie drăguță
- E înfometată sau speriată?
Apoi motănelul spune-ndată
- Hai surată dă-i o bucățică
Nu o vezi cât e de mică
- Eu nu-i dau din bucățica mea
- Iar eu nici atâta, mai bine am pleca.
Rupe motănelul din miezul lui de pâine
Și spune: Hai prietena mea și mănâncă cu
mine.
Dar din senin se aude un glas aprins:
Pis pis pis pis, pis pis pis pis
Era Carla ce-și căuta de zor
Pisicuța ce plângea de dor
Însă fata sufletistă a observat
Grija ce motănelul i-a purtat
Și de atunci vine în fiecare zi
Să se joace toți trei și pentru al hrăni.
”
-
E superbă
fabula aceasta ai avut dreptate, carte fermecată!
Îți promit că am să o învăț și eu toată!
-
Ai toată
susținerea mea, dacă îți place cu siguranță vei reuși!
-
Dar...
vom putea să ne jucăm când ajungem acasă?
-
Da,
putem, doar că trebuie să promiți că nu mă mâzgâlești, altfel voi fi o carte
moartă!
-
Dar de ce
spui mereu expresia asta? Sună urât!
-
Păi am
văzut multe la viața mea. Părinții cumpărau cărți, iar copii se amuzau
mâzgâlindu-le sau mai rau le rupeau fară pic de suflet.
-
Da ai
dreptate! Eu îți promit că vei fi în siguranță! Dar spune-mi te rog cum prind
cărțile viață?
-
Vezi tu
Carla, paginile din care suntem noi alcătuite sunt făcute din plante, ierburi
sau arbori, și se pot folosi și multe alte plante: bumbac, in, cânepă sau orez.
-
Wau! Dar
de unde știi atâtea? Tu chiar ești o carte fermecată! Eu nu știu de unde
provin...
-
Carla mulțumește-te
cu răspunsuri simple și de necontestat!
Tu fost creeată din dragostea părinților
tăi, așa cum și eu am fost creată din dragoste pentru cel ce mă citește!
Și întradevăr sunt o carte fermecată, dar
doar cât timp mă citești, cât timp mă ții minte sau când mă recitești cu drag.
-
Mai
spune-mi din lumea ta, carte dragă!
-
Lumea mea e toată lumea, poți străbate oceanul sau
înaltul cerului, tărâmuri înconjurate de liniște și lanțuri de munți înghețați...toate
fac parte din lumea mea, dar acum e și lumea ta!
-
E un tărâm de vis! El există și în realitate?
-
Da există chiar în realitate, dar pentru al afla va
trebui să absorbi toate informațiile din jurul tău și cu o sită imaginară să le
separi pe cele bune de cele rele, precum făina de grâu de neghină.
-
Mai spune-mi, carte dragă ...
-
Nopțile
sunt albe, iar acolo poți vedea cele mai spectaculoase fenomene ale naturii, se
numesc luminile nordului sau le găsim
sub denumirea de aurora boreală.
-
E o
imagine superbă! Nu am văzut așa ceva în realitate niciodată.
-
Lunile
octombrie, februarie şi martie sunt cele mai bune luni pentru observarea
aurorei boreale, iar pentru a le vedea și oamenii cele mai bune locuri sunt
dincolo de cercul polar.
-
Acolo
trăiesc și alte animăluțe precum ursuleții, vulpițele, focile, pinguinii și
altele.
-
Toate
vietățile trăiesc la temperaturi scăzute , unde este un frig de crapă pietrile,
probabil de aceea nici nu sunt pietre acolo.
-
Și
animăluțele nu îngheață?
-
Nu.
Pentru ca blana lor funcționează precum un panou solar.
-
Dar puii
lor ce fac? Ei sunt mult mai sensibili.
-
Da însă și
părinții lor au grijă de ei, așa cum și ai tăi te ocrotesc. Părinții își
încălzesc puișorii care atunci când sunt înfrigurați vin singuri la căldurică.
-
Pinguinii se intorc în același loc,
la același cuib și la același partener în fiecare an.
Carla a vorbit cu
cartea fermecată până când s-au epuizat paginile rând pe rând , iar orele au
trecut atât de repede căci cei doi nici nu și-au dat seama cât de repede a
venit ora somnului.
-
Bună-dimineața
Carla! Hai trezește-te trebuie să mergi la școală!
-
Dar
cartea fermecată unde e mamă?
-
Cărticica
pe care ți-am facuto eu cu tăticu cadou?
-
Da, unde
este?
-
Este
acolo unde ai puso aseară, pe biroul tău.
De când îți place așa mult, parcă acum
două zile erai supărată de cadoul primit.
-
Mami, îmi
pare rău, îți cer iertare și ție și tatei pentru că nu am fost mulțumită cu
ceea ce mi-ați dăruit! Cărticica este minunată și vă promit că niciodată nu voi
mai disprețui vre-un cadou primit! Pentru că fiecare lucru primit în viață nu
este pur întâmplător.
-
Carla mă
uimeți! De când știi tu atât de multe puiule?
-
Mami de
azi sunt o fetiță mare! Și vreau să citesc cât mai multe cărți, doar așa voi
menține magia cărții fermecate!
-
Dar care
e cartea fermecată?
-
Cum care
mami?! Cartea făcută de voi cadou.
Cele două au început să râdă de zor și nu
s-au mai oprit din râs, poate nici până în ziua de astăzi. Dar până la urma
urmei ce e rău în faptul de a râde cu
poftă!
Și dacă nu aș fi
auzit cu urechile mele din cărticică, cum a mieunat o pisică, nu v-aș fi
povestit dragi surate, povestea Carlei și a cărții fermecate.