luni, 8 decembrie 2014

Poevstea: Nebunul Jack din seria Coşmarul

-Batranul Jack-
Bătrânul Jack avea peste 70 de ani, însă era un grăsan voinic căruia nu-i dădeai mai mult de 60 de primăveri. Îşi ducea viaţa monotonă alături de Elvira, pe care o luase de nevastă după ce a ramas văduv. Elvira era mai tânără ca el cu câţiva ani, dar se ţinea tare bine la avrsta ei. Vecinii deoseamă cu ea îşi lungeau privirea când treceau pe drum văzând-o cum întindea aşternuturile albe şi curate pe sârmele lungi legate între pomii verzi. Aşa azi aşa mâine până când bătrânul Jack intră la bănuieli precum că muierea lui ar spăla cam des rufele şi se etalează doar de dragul vecinilor mai tineri şi mai chipeşi ca el şi care dau târcoale prin faţa porţii lui ca pisica la smântână. După ce i-se spovedeşte popii cu aceste vorbe îndurerate, părintele îi spune că ar fi bine să aibă răbdare şi să fie îngăduitor cu cei 10 ani, care îi avea peste ai Elvirei. Şi că nevasta lui e harnica şi bună şi nu ar trebui să mai intre la bănuieli şi să-şi facă rugăciunile înainte de culcare ca somnul lui să nu-i mai fie perturbat de gândurile negre şi amare.
Se pare că nici discuţia cu părintele nu l-a făcut pe Jack să fie mai liniştit, iar la miezul nopţii cum stătea el cu ochii bulbucaţi la pereţi, o observă pe nevastă că mişcă încet, încet şi apoi pleacă de lângă el tip-til, tip-til. El împietreşte de nervi să vadă unde îi umblă veacul muierii lui. După ce Elvira iese pe uşă, sare direct în haine, şi cu mâna pe topor fuga după ea în liniştea desăvârşită a serii unde doar câinii se mai fac auziţi în taina nopţii. Elvira se giugiulea la fântâna bine dosită şi îngrăjduită de către gospodarii satului, însă scâncetele Elvirei l-au adus pe Jack exact acolo unde nu ar fi trebuit sa fie.
-Nebunul Jack-
Şi înebunit de-a dreptul, Jack, trage cu toporul în întunericul adunat la poala fântânii lovind mai mult în fântână construită din piatră tare. Se aude un ţipăt care pentru un moment îl cutremură pe Jack stând blocat de cele întâmplate. Elvira se strecoară ca o pisică fungind cât o ţin picioarele, iar necunoscutul nu mai era de mult acolo. Când îşi dă seama fuge către casă, însă Elvira nu era proastă să se bage singură în propria groapă. Când Jack vede că Elvira lui nu e acasă, începe să de-a în stânga şi în dreapta cu toporul până oboseşte şi adoarme ca un nesăbuit.
Soarele puternic din miezul zilei îi ardea faţa, trezindu-se într-o dărăpănătură de casă cu pereţii zgâriaţi, geamuri sparte, perdele rupte şi lucruri distruse. Se uită în sus şi se miră că nu a căzut tavanul pe el la cum îi arata acum propria casă. Ochii îi umblau în toată încăperea până ajunge cu privirea la topor şi vede pe el sânge uscat. Ingozit de propria nebunie merge la biserica din sat simţind că a ajuns la capătul existenţei sale umane. Spre surprinderea lui parintele nu era la slujbă şi merge direct la el la poartă, însă nici acolo nu îi răspunde nimeni. Intră în ograda popii, unde câinii îl băteau de mai aveau puţin şi rupeau lanţul. Bate-n uşa de lemn tare, însă părea să nu fie nimeni în acasă. Se uită pe geam şi vede pe perna popii o pată de sânge. Furia îl aprinde şi mai tare pe Jack izbucnind ca un nebun sparge geamurile popii şi se reîntoarce pe uliţa satului. Pe drum întreabă sătenii dacă l-au văzut pe părinte şi dă de un prichindel care îi spune că l-a văzut ducându-se la neamurile din deal.
Ajungând în ograda cu două case unde locuiau neamurile preotului, o vede intrând în casa bătrânească pe mumăsa târâindu-se într-un baston înăuntru casei. Blocând uşa cu piciorul intră peste bătrână cercetând odăile neîngrijite de bătrâneţe şi timpul trecut. Odăile goale nu îi spuneau nimic şi se îndreaptă spre casă nouă însă uşa beciului i se pare că este suspectă şi intrând vede becul aprins. Coborând câteva trepte îl vede pe părinte cum îi dojonea tăietura de pe faţa lui fratesu, cu vată spirtoasă. Dă înapoi şi când să iasă de pe poartă o vede pe Elvira amuţind amandoi. O repede şi o pune pe un scaun din ogradă ca pe un copil şi o leagă cu ce prinde la mână să fie sigur că nu mai fuge şi de această dată. I-a scaunul şi o apucă la sănatoasa cu el în spinare. Odată cu el şi o furtună teribilă s-a pornit afară de zici că anunţa ceasul cel rău.
-Criminalul Jack-
Elvira era legată pe un scaun de lemn putred, care la puterea unui bărbat, aproape mai că se rupea în bucăţi. Însă Elvira era firava şi cu ce forţă să se opună grăsanului Jack. Ridică scaunul precum un cuibar cu găina la ouat şi fuge către izlazul satului de nebun cu Elvira în spate. La poalele pădurii, în îndepărtarea izlazului, coborând o vale era un iaz sălbatic. Dacă blestematul iaz nu era acolo poate altfel s-ar fi petrecut lucrurile însă nici nu ştiu când a ajuns cu ea la marginea apei. Jack o baga pe Elvira cu capul în adâncitură cât ai clipi. Ea se zbate însă puterile femeieşti o fac să cedeze înainte de-a lupta cu adevarat cu propria moarte, iar când şi-a dat seama că i-a smuls şi ultimile puteri ale vieţii leagă de frânghia groasă o piatră grea să atârne de scaun, iar apoi o împinge în mijlocul iazului cu tot cu pietroi. Câţiva copii ce-au dus vacile la păscut şi se adăposteau de ploaie, erau încremeniţi sub salcia bătrână şi stufoasă, care îi proteja de ochii criminalului Jack.
Jack avea ochii roşii de furie şi când vede o mânuţă tremurândă sub crengile lăsate ale salciei neputincioase în faţa lui şi se avântă sub coama salciei precum un uliu asupra puişorilor de găină şi îi azvârle pe toţi în apa rece şi mâloasă. Apoi pleacă cu paşi apăsaţi şi grăbiţi către casa dărăpănată din sat. Copii se zbăteau care mai de care, însă până a ajuns Jack la orizontul dealului se lăsă peste iaz o linişte înfricoşătoare.
Ajuns în sat mamele zbierau că nu-şi găsesc copii şi îşi smulgeau părul din cap că nebunul Jack venea dintr-acolo de unde copii nu au mai ajuns acasă, iar apoi taţii îi găsiseră pe copii morţi aruncaţi la malul apei ca într-un cimitir inundat ce-a dezlănţuit o furie diavolească în nebunul Jack.
Poliţia cerceta zona căutând indicii însă mărturia popii avea să-i fie călău lui Jack. L-au încătuşat patru miliţieni şi alţii doi îl avertizau cu pistolul, să nu se opună arestării. Criminalul Jack avea să beneficieze de un avocat din oficiu. Marga era unul din cei mai buni avocaţi ai infractorilor, căci pe mulţi îi scăpaseră de pedeapsă absolută. Şi cum Marga i-a fost colegă de generală lui Jack şi-a promis că îl va scăpa cu pedeapsa cea mai mică posibilă, însă un aşa caz nu se mai auzise în sat şi nicăieri în împrejurimile locului ori cât a umblat vorba în lung şi în lat ani la rând. Procurorii o aduc pe Elvira legată, strâns, de scaunul unflat de la apa jigoasă a iazului. Avocata apărării i-a sfoara groasă ce o eliberează de petroi şi o înconjoară cu ea pe Elvira jur împrejur, de la barbă până sub ochii care au rămas înţepeniţii deschişi şi spune:
  • - Ar fi putut fi vie, dacă îşi vedea de bărbatul ei...dar tu părinte cum ai îngăduit fapta fratelui tău!
  • - Dumnezeu fie cu voi fii mei, fratele meu este un păcătos, dar nu este un criminal!
  • - Omorâţi criminalul !!! Omorâţi-l ! Omorâţi-l ! Omorâţi-l ! strigă lumea înfuriată
  • - Legaţi-l de scaunul Elvirei şi daţii foc să ardă precum sufletul lui în iad! spuse alt părinte de copil.
  • - Mai bine băgaţi-l în beciul închisorii, acolo e frig şi sigur va muri de plemonie! Spuse avocata apărării, mizând pe imunitatea ridicată a grăsanului Jack.
  • - Da, băgaţi-l în beci, dar să i-se pună şi copii noştri cu el acolo să vadă cum e între atâtea cadavre! Nenorocitul!
Beciul era plin de apa ce o aduna-se ploaia agitată şi puternică, iar furtuna zici că le ţinea piept cu fulgere şi tunete, sătenilor necăjiţi de pierderea copiilor lor.
Jack a fost băgat în apaă ce îi ajungea până la gât şi toate cadavrele copiilor pe care i-a înecat i-au fost băgate în pivniţă. La gemul dreptunghiular, cu gratii, a beciului, cu o voce caldă Elvira îi spune lui Jack:
  • - Jack! I-aţi un concediu...
  • - Daaa! uite o să-mi iau, şi pune un copil pe o scândură plutitoare ce era aşezată în colţul beciului la geamul cu gratii de fier.
Jack se afunda în adâncul apei adormind ca un copil, pe patul beciului de sub închisoare.

joi, 4 septembrie 2014

Printesa Bia din seria Povesti Mondene

            A fost odată ca niciodată o broscuţă simplă din popor, iar numele său  era Bia. Ea îşi dorea cu ardoare să devină prinţesă, dar în timpul vieţii moderne nu puteai deveni „cineva” decât având apariţii în cât mai multe ziare şi la cât mai multe emisiuni pentru a fi recunoscută de către toate broaştele ce stau la bârfă toată ziulica. În urmă cu câţiva ani Bia a avut o decepţie în dragoste, din vina unui broscoi seducător, suferinţă ce a motivat-o, din ce în ce mai mult, să lupte pentru visul ei de adeveni cineva şi pentru a nu mai suferi asemenea amarastencilor din popor după orice bucăţică chip verde, şi hotărăşte să-şi schimbe propriul destin. Timpul trece, iar acest episod al suferinţei rămâne undeva în umbră. Făcând din ce în ce mai multe sacrificii pentru a putea deveni o adevărată prinţesă, trebuia să ajungă la standardele impuse de către creatorii de modă ce încercau să schimbe percepţia despre îmbrăcăminte în întreaga broscărime, promovând doar o anumită parte a frumuseţii şi aveau limite bine stabilite. Bia s-a supus unui regim şi după luni de reducere a porţiilor de muşte şi moluşte şi a altor insecte delicioase, ajunge la siuleta dorită, iar modificările corpului ei impresionau tabloide renumite, pentru a satisface gustul ochilor direcţionaţi din acea ramură critică a modei. Nu trece mult timp şi Bia este acceptată ca model la un mare brand al unui creator de modă pe nume Botec, ce era vestit în mai multe ţări. După ce a învăţat meseria de model s-a înfiripat un sâmbure de iubire între ea şi şarmantul broscoi celebru. Pe ea o atrăgea maturitatea lui de unde avea să înveţe multe lucruri despre viaţă dincolo de a unei simple broaşte, deşi simplitatea era la baza bune-i creşteri. Pe el îl atrăgea frumuseţea ei şi adesea se mândrea public cu Bia. Relaţia celor doi a adus-o pe Bia în pragul unui frumos început al unui drum specific prinţeselor din secolul vitezei, unde tipografiile ziarelor nu se mai opreau din a scrie despre ea, iar televiziunile nu puteau parcurge o săptămână fără ca ea să fie adusă în prim-planul emisiunilor mondene.


            Episodul public a celor doi a mers bine până când vestea frumoasei prinţese s-a răspândit în toată ţara, iar vrăjitorul Adic, care era un bătrân ce şi-a luat înfăţişare de broscoi chipeş, printr-o vrajă doar de el ştiută, i-a pus gând rău acesteia deoarece singurul lui scop pe lume era acela de a avea în palmares cât mai multe broscuţe demne de titluri de „frog miss” pe care după ce avea să le facă să se îndrăgostească de el, ca după unicul broscoi din lume, să le lase lipsite de interesul lui, considerându-le o distracţie. Credea ca prin aceste moduri nelodiale obţinea supremaţie în faţa broscărimii, şi trăind într-un dezmăţ total, acest broscoi nemuritor care probabil avea pact cu diavolul, urma o astfel de cale precară. Bătrânii broscoi ce îl cunoşteau pe vrăjitor spuneau că atunci când ei erau tineri acesta era la fel de tânăr, iar străbunicii lor susţineau că era la fel de tânăr şi pe vremea lor, deci prin urmare acesta avea să aibă peste 500 de ani asemenea stejarilor bătrâni existenţi încă, de pe vreamea lui Ştefan Cel Mare, de-a lungul drumului din sătucul Valea Ursului al judeţului Iaşi, care avea şi acel iaz unde trăia broscărimea bună.
            Cu falsul şarm, vrăjitorul reuşeşte să o atragă pe Bia, într-o cursă înşelătoare întâlnind-o la o petrecere de a broscărimii unde toţi sar şi se distrează pe muzica plină de ritmuri de club. Frumoasă dar şi foarte cunoscută prinţesa este văzută de către paparazzi. Aceştia surprind sărutări şi alte momente intime între Bia şi Adic, ce serveau ca dovezi, prin zeci de poze ce aveau să facă mare vâlvă în presa de scandal. Botec află din sursele media de infidelitatea prinţesei broască, însă fiind un înţelept cu bun simţ alege să o lase pe Bia să aleagă calea fericirii ei, şi afişând înţelegere pentru ea, îşi ascunde suferinţă în spatele uşoarelor riduri existente, fără a-i păta imaginea cu reproşuri publice, deşi nu o va ierta vreodată cu adevărat.
            Cu toate că era pentru prima oară când Botec se îndrăgostise de o tânără broasca într-o asemenea manieră, acest fapt nu avea să-l împiedice pe Adic să-şi îndeplinească o dorinţă arzătoare, care să îl facă să se depăşească până şi pe sine făcând cea mai puternică vraja de până atunci asupra unei frumaose prinţese, ca ea să rămână sub influenţa unei magii 15 luni în care orice ar face el, ea să aibă un val invizibil ce să nu-i permită să vadă orice ar face, blestemând-o cu dragostea oarbă, pe care să i-o poarte un an şi ceva fără încetare. Presa vuia despre acest cuplu numindul pe vrăjitor „Prinţul Adic” alături de prinţesa Bia, şi cum la început totul părea perfect, parcă o poveste desprinsă din cărţi, timpul se scurgea în defavoarea lui Adic. Puţini erau cei care ştiau de vrăjitor şi de puterile sale malefice de aceea relaţia lor a durat un an şi, sub influenţa negativă a vrăjii, dar de parcă şi presa era blestemată la orbire. Mirosul fin al ziariştilor a depistat căi fine către infidelităţile vrăjitorului şi a adevăratei sale înfăţişări, însă Bia nu a putut reacţiona, şi nici presa nu a mai putut continua fără reacţiile acesteia. Ori de câte ori apărea o ştire negativă despre Adic, paşii ei erau îndepărtaţi de către acel chioşc ce vindea ziarul cu pricina sau degetele ei apăsau butonul de la telecomanda pe alt post înainte ca să înceapă emisiunea ce l-ar fi putut demasca pe vrăjitor. Însă timpul s-a scurs asemeni unui minut, iar lunile devenise parcă de 4 secunde fiecare în parte, iar  Adic nu reuşise să o facă pe prinţesă să se îndrăgostească de el cu adevărat, ceea ce ar fi continuat vraja la nesfârşit. Adic se baza mai mult pe puterile sale de necontestat, dar care uneori nu erau îndeajuns de puternice. Şi când a bătut ceasul la trecerea lunilor, brusc toate lucrurile discutate în lumea broscărimii despre vrăjitor i-au deschis ochii prinţesei, iar presa parcă avea izvoare de resurse interminabile despre adevărata faţă ce exista sub pielea lui Adic. Mai mult până şi bătrânii ce-l cunoşteau din moş strămoş, acordau interviuri despre adevărata vârstă, de peste 500 de ani, a vrăjitorului. Întreaga lume a lui Adic era răsturnată peste el, încât nici puterile lui nebroscăreşti nu se puteau pune cu energia negativă a tuturor broaştelor cel îl urau cu atâta înverşunare pentru ce îi facu-se prinţesei Bia. Neavând încotro Adic se retrage din atenţia presei dispărând că o fantomă în ceaţă un timp îndelungat, majoritatea crezând ca Adic a murit din atâta răutate ce zăcea în el.       
            După ce prinţesa Bia a fost eliberată de vraja ce o ţinuse sub robie, şi-a cerut iertare de la Botec care deşi nu ar fi iertat-o niciodată pe deplin i-a acordat amiciţia lui simplă, ajutând-o ori de câte ori va avea nevoie de el cu un sfat înţelept dobândit în urma anilor de experienţă cu celebritatea.
            La ceva timp după trecerea acestor evenimente, prinţesa Bia îşi regăseşte un echilibru în viaţa ei, dar nu îi era nici bine în amarnica singurate. În ciuda a celor rău discutate în presă despre ea şi infidelitatea ei, faţă de Botec,  cu Adic, ea chiar avea un suflet bun şi nobil, dincolo de acea imagine murdară din pricina acestor momente mai puţin dorite din viaţa ei. Unul dintre cele mai cunoscute posturi tv, de până atunci, îi propune Biei să participe la un concurs de dans, pentru o cauză nobilă ce o impresionează pe Bia până la lacrimi, având în vedere ca şi ea avea o viaţa tulburătoare plină de suferinţă în adâncul inimii calde. Întâmplarea, hazardul ori simţul supradezvoltat al producţiei din media face ca partenerul ei de dans să fie prinţul Vic, unul din cei mai frumoşi prinţi ai ţării. Modest, frumos, dar şi foarte cunoscut Prinţul Vic ţinea pasul cu frumuseţea ei de o măsură, fiind adorat de toate broscuţele, era atât de chipeş încât nici toate vrăjile lui Adic nu ar fi putut crea un broscoi atât de fermecător, iar când apărea zilnic, la televizor rating-ul creştea precum pulsul inimilor de la admiratoarele sale. Cei doi au repetat o săptămână în sala de dans, timp în care presa deja era îndreptată cu atenţia către ei. După dansul din emisiune, ce a reuşit în concurs să obţină o calitatea excepţională ca imagine, datorită frumuseţii celor doi şi a coregrafiei pasionale, presa a izbucnit cu un nou val de subiecte despre o posibilă idila între cei doi. Ca o anticipare a viitorului, cei din media au pus o fărâmă din această posibilă relaţie ce ar fi făcut furori, şi fiecare detaliu şi gest dintre cei doi era reinterpretat de zeci de ori la emisiuni. Nu a trecut mult timp şi bănuielile s-au adeverit, iar cei doi se îndrăgostiseră unul de celalalt, mai mult ca niciodată în viaţa lor simţeau că şi-au găsit sufletul pereche lângă care aveau să stea tot restul vieţii până la adânci bătrâneţi.
După cum era de aşteptat, dar parcă prea frumos să fie adevărat, a urmat o nuntă ca în poveşti care s-a transmis în toată ţara, prin intermediul televiziunilor şi ziariştilor dornici de noi subiecte din viaţa celor doi, ce se vindeau ca musca proaspătă în pragul iernii. Dacă vrăjitorul Adic nu s-ar fi reîntors cu siguranţă nimeni nu ar mai fi putut sta în calea fericirii dintre prinţesa Bia si prinţul Vic însă destinul şi-a continuat mersul asemeni râului, încet şi sigur. Căci vrăjitorul Adic în tot acest timp şi-a adunat noi puteri motivate de dorinţa rezbunării, şi avea să îi pună gând rău prinţesei Bia încăodată, fiind lipsit de caracter, în stare să calce peste broaşte moarte pentru interesele sale malefice, neavând respect faţă de nimeni. Adic concepe o nouă vrajă care în ciuda credinţelor interioare ale celui vrăjit să nu poată opune rezistenţă cel puţin câteva zile, dar suficient timp cât să distrugă fericirea celor doi tineri căsătoriţi. Aşa încât la puţin timp de la căsătoria lor, Bia este atrasă sub influenţa vrăjii la cel mai romantic oraş din lume Paris, unde Adic avea să o facă pe Bia să fie cu gândul doar la el printr-o oearecare altă magie neagră care poate să reuşească să prelungească vraja nedemnă de un adevărat rival masculin.
Orbită încă odată de momentele minţitoare dintre cei doi acestia işi fac un selfie, motiv suficient pentru a isca despărţirea celor doi prinţi, iar după ce poză cu Bia şi Adic face înconjurul ţării în presa din România, prinţul Vic, rănit şi condus de orgoliu cedează în faţa vrăjitorului Adic. Însă contrar aşteptărilor lui Adic vraja lui este ruptă de către dragostea prinţesei Bia pentru prinţ, mult mai repede decât se aştepta Adic, iar sărmana Bia trezindu-se parcă într-un coşmar în propria viaţă, pierzând prinţul vieţii ei, suferind pentru că nu s-a putut opune magiei rămâne singură încăodată. Prinţesa Bia trăia în nefericire, iar durerea lacrimilor ei ajunge până la urechea vrăjitoarei Densa care deşi cândva a urât-o pe prinţesă, acum îşi schimase părerea despre ea şi în numele iubirii o întâmpină într-o seară pe când Bia se plimba nestingherită de-a lungul iazului în tristeţea ei şi oprind-o îi spune că ar vrea să îi propună o schimbare neobişnuită de dragul fericirii ei, deoarece o ştie în suferinţa şi ar fi singura cale către alesul ei, prinţul Vic. Slăbită de încrederea tuturor din jurul ei Bia o întreabă de ce o ajuta, iar Densa îi spune că singura pereche scrisă în destin pentru o vrăjitoare nu poate fi decât tot un vrăjitor aşa cum este, aşa cum singura pereche a unei prinţese e tot un prinţ. Şi ştia că Adic nu va avea cum să obţină dragostea Biei niciodată cu adevărat, în afară micilor vrăji care puteau doar încurca, dar nu şi învinge magia dragostei veşnice. Apoi Densa îi spune că singura cale de a ajunge iar la inima prinţului Vic, va fi aceea ca toţi cei implicaţi în firul vieţii ei, cu importanţă majoră a situaţiei în care a ajuns, să bea dintr-o licoare magică ce seamănă cu o supă regală, care nu putea fi făcută decât cu apă din lacul magic ştiut doar de ea, lipsit de picior de broască. Iar consecinţele în urma acestei licori erau de reîncarnare în corpuri umane ce aveau să steargă toate trăirile din viaţa de broască. Însă această vrajă definitivă nu va opri soarta să repete acelaşi evenimente şi în lumea uriaşilor oameni, însă vor rămâne în minte cu anumite informaţii din viaţa trăită în broscărime şi de multe ori prin intermediul viselor vor avea imagini despre viaţa de dinainte de a fi uriaş, dar toată percepţia din punct de vedere al unei broaşte le va dispărea, considerându-se oameni pe deplin, care doar interpretează viziunile nopţii.


            Prinţesa Bia ar fi făcut orice pentru iubirea prinţului Vic, de aceea consideră că nu mai are ce pierde şi hotărăşte să facă o petrecere mare de ziua ei ce avea să fie curând, unde îi invită pe toţi, dar şi pe Botec, Adic, Vic şi Densa care sigur ar fi atras obiectivele camerelor de filmat în jurul lor. Broaştele din ţară erau în delir fiind martori vii la o poveste nemaiauzită până atunci în întreaga broscărime, toţi urmăreau cu sufletul la gură transmiterea in direct de la marea aniversare care nu ştiau cum se va termina având în vedere toate cele întâmplate până atunci. În capul mesei prinţesa Bia îşi privea invitaţii cu mare încredere în viitorul ce avea să o aştepte în cealaltă viaţă, iar toate cele cinci broaşte: Botec, Adic, Vic, Densa şi Bia au fost servite cu licoarea magică sub formă de supă regală, şi fără ca vre-o unul din broscoi să ştie acest lucru. Bia ţinând un toast precizează motivul pentru care cei patru sunt cei mai speciali din viaţa ei şi de aceea vor mânca alături de ea o supă regală. Pentru ea Botec este începutul ei ca prinţesă, Adic este răul necesar pentru a preţui binele, Vic este marea ei dragoste şi sufletul ei pereche până la moarte, iar Densa este prietena care a ajutat-o atunci când viaţa ei nu mai avea sens, şi încheind aceste cuvinte toată broscărimea invitată, din lumea bună, se apucă de mâncat din reţetele culinare deosebite, făcute de către cei mai renumiţi bucătari ai ţării. Camerele de filmat erau aţintite către ei precum nişte suliţe moderne ce şi-au transformat atacul în surprinderea fiecărei greşeli, ori motiv de scris, orice, pentru savurarea publicului de subiecte picante. Prinţesa Bia îi conducea pe toţi din priviri savurând gustul mâncării în acelaşi ritm cu ei, iar când ultimile înghiţituri au fost consumate, din cei cinci a izbucnit o lumină orbitoare ce îi înconjura, ca o imagine albă până la dispariţia lor de la ospăţ.
            După dispariţia inedită s-a mai scris încă un an în presa broscărimii, apărând zvonuri precum că ar fi fost văzuţi în diferite alte lacuri, însă toate informaţiile erau eronate şi toţi infomatorii s-au dovedit a fi nişte impostori ce doareau doar publicitate. De la îmbelşugata aniversare ei nu au mai fost văzuţi niciodată, cu adevărat, în ţara broaştelor, lăsând în urma lor doar false legende. Însă în lumea uriaşilor oameni ei s-au reîncarnat în fiinţe umane şi au fost împrăştiaţi în diferite colţuri ale ţării, unindu-se într-un singur oraş atunci când destinul avea să-i facă a se cunoaşte iar. Percepţiile noi şi umane, acolo unde iertarea era o calitate pe care broaştele nu o aveau în sânge aveau sa repare multe greşeli ale destinului scris. Botec a redevenit un faimos creator de modă, celebru în întreaga lume. Densa a reuşit să îl cucerească pe Adic, iar cei doi nu-şi mai aduceau aminte cum se fac vrăji, singurul lucru rămas fiind intuiţia şi puterea minţii pe care o au majoritatea oamenilor. Iar Bia se spune că după parcurgerea întâmplărilor din viaţa ei, a încercat mereu, până la moarte, să schimbe finalul propriei vieţi, alături de jumătatea vieţii ei.


            Şi acestea fiind spuse, fără înţelegeri ascunse, v-am povestit lăsându-vă în  dilemă, prima poveste mondenă. Că de nu ar fi fost să se întâmple aşa, eu v-aş fi povestit alta, la fel de adevărată, cum o fac de fiecare dată.

vineri, 29 august 2014

Povestea: Lupul de la Bran

Lupul de la Bran
                                                   
 A fost odată ca niciodată un băiat pe nume Bran, ce locuia în frumoasa Românie undeva într-un sătuc din zona moldovei, din judeţul Iaşi. Auzise zvonuri despre misterele ascunse de la castelul Bran ceea ce la întărâtat şi mai puternic să ajungă acolo destinat fiindu-i numele. A mers într-o vizită specifică sutelor de turişti ce merg zilnic la Castelul Bran. Acolo a rămas impresionat de legendele cu vampiri, strigoi şi vârcolaci, acordând un interes deosebit istoricului acestora a pătruns cu imaginaţia şi mintea în negura timpului dealtădată împrietenindu-se cu spiritele castelului.

Când a ieşit de pe porţile castelului se simţea un om diferit, şi parcă manipulat de vraja sunetelor se opreşte la o tarabă, unde o săteancă cânta la toate instrumentele ce le avea oferite spre vânzare.
Într-un moment de pauză a femeii, el o întreabă de unde ştie să cânte la atâtea instrumente, iar ea îi răspunde că secretul constă în ele deoarece acestea cântă singure, şi să păstreze acest mister doar pentru el deoarece călătoria lui va fi anevoioasă şi va avea nevoie de acest secret doar pentru el.
A mers mai departe la următorul stand şi a văzut o căciulă cu cap de lup, şi cum nu s-a putut abţine a o proba, stându-i bine a cumpărat-o îndată, continuând drumul spre Castelul Groazei ce este învecinat Castelului Bran. Acesta a intrat la Castelul Groazei şi spaimă trăită acolo a declanşat puterea spiritelor întâlnite până atunci intrând om şi ieşind lup. Şi neştiind ce s-a întâmplat pădurea la chemat la ea ferindu-se de urlete şi de privirile îngrozite ale oamenilor văzând un lup sălbatic printre ei. Bran s-a afundat în pădurea primejdioasă unde oamenii nu l-au mai putut zări. Aceştia spuneu care ca a scăpat de la rezervaţie, alţii că era un lup sălbatic, iar alţii doar făceau zgomot preventiv şi inutil. 

Alergând prin pădure instictul animalic, îl ajută să ocolească capcanele puse de braconeri în pădure, având ca avantaj inteligenţa, singurul lucru ce îi mai rămase din latura umană. Purtat de simţiri doar de el ştiute se apropia de rostul său în pădure. Sub crengi bine aşezate de mâna omului, o capcană, ce nu făcea decât să evidenţieze răutatea umană, avea drept captură o lupoaică, probabil printre puţinele în libertate, încleştată în dinţii de metal ce străpungeau piciorul acesteia, ca pe-un harbuz atunci când îl tăi cu un cuţit de vânătoare. Însă lupul a rămas atât de impresionat de frumoasa lupoaică, că pentru un moment pierdu-se simţul auzului, rămânând un film-video mut, fiind dezmorţit doar de urletul ei, chinuită de durerea piciorului stâng. Şi doar cei ce o creease mai aveau să ştie a desface o asemenea capcană destinată torturii.
Lupul prinde cu dinţii de un trunchi de brad uscat, ce reuşeşte să-l pătrundă între cleşti, uşurând durerea lupoaicei prin eliberarea ei. Într-o lume în care oamenii au acaparat globul că pe un bun propriu, dragostea celor doi a renăscut după sute de ani vârcolacii din secolul erei moderne, secolul vitezei. Iar când luna se rotunjeşte ca gura paharului, ei devin oameni ce se amestecă între sutele de turişti fără a putea fi deosebiţi, în straiele umane. Din păcate traiul lor în pădure era greu, fiind mereu capturaţi, preferau să se sinucidă izbindu-se de gratiile cuştilor, sau sub alte forme pentru a nu se transforma în vârcolaci sub ochiul omului, ceea ce ar fi dus la dispariţia totală a acestora încă odată.
Singura posibilitate de a stăpâni stransformările era cea de a ajunge în Castelul Bran unde aveau să găsească informaţiile necesare pentru a învăţa să-şi controleze propriile trasnformări, dar atunci când ei se apropiau de Castel, sunetele instrumentelor străvechi de la magazinul sătencei, îi readucea la forma animalică transformându-se înapoi în lupi.
           
Şi de atunci şi până astăzi deşi e mult mai riscant ei mereu încearcă să pătrundă în castel după ce se lasa soarele pentru ca magazinele să fie închise, iar instrumentele muzicale să se odihnească asemenea oamenilor şi mereu vor încerca să înveţe cum să-şi controleze propriile stări, transformări şi sentimente.
            




            

              Şi după ce am mai băgat ceva benzină, mi-am pus fundul într-o maşină,  şi am plecat cu drag şi spor, să mai povestesc şi în alt locuşor, că povestea ce v-am spus-o vouă, e şi modernă e şi nouă.