sâmbătă, 12 octombrie 2013

Povestea Carlei si a cartii fermecate

Prima cărticică pilot a poveştii Carlei și a cărții fermecate a fost o premieră în 2013 în emisiunea Draga mea prietenă de pe Kanal D, unde Paula Chirilă şi Cristina Cioran sunt prezentatoare. Deoarece pe fetiţa Paulei Chirilă o cheama Carla  şi pentru că ea m-a inspirat în drumeţia întregii poveşti am folosit şi numele ei real în semn de mulţumire pentru inspiraţia oferită de gingăşia frumoasei copile. Mesajul meu pentru Carla este: "Carla să-ţi trăieşti copilăria deoarece cu aceasta nu te vei mai întâlni, aşa cum e bine să-ţi trăieşti viaţa frumos şi cu bun gust deoarece doar o viaţă avem".

A fost odată ca niciodată o fetiță pe nume Carla. Fetița nu numai ca era o bună la învățătură, dar când ajungea acasă își făcea temele la timp, mânca ce îi punea mama în farfurie aproape mereu.  Avea ochii mari, sticloși ca marea în bătaia soarelui. Năsucul mic și buzele asemenea unor petalele de trandafiri rozalii o făceau pe carla perfectă în ochii celor care o cunoșteau.  Carla avea o singură dorință mai îndrăzneață, iar aceea era să aibă o pisicuță albă cu ochi albaștri, pentru a se juca împreună, pentru a o pieptăna ori sa îi schimbe fundițele ce erau deja creeate de Carla cu multă dragoste.  Însă pentru-că ea împreună cu familia ei locuiau la bloc, mama i-a explicat că nu este posibilă dorința, deoarece nu i-ar putea oferi pisicuței condițiile de la curte. În ciuda explicațiilor, părinților, raționale sau nu, ideea de a avea propria pisicuță era din ce în ce mai puternic impriată în inima carlei, care ofta greu din pricina răspunsurilor negative. Timpul a așternut uitarea în mințile părinților, însă dorința Carlei era la fel  de vie ca o flacără ce arde necontenit.
Se apropia ziua de naștere a Carlei, iar acesta era un prilej potrivit să le reamintească părinților singura ei dorință poate, poate îi îngăduie. Părinții Carlei: Paula și Doru au rămas atât de surprinși de faptul că dorința era aceeași după atâta timp încât după ce a adormit fetița, cei doi s-au sfătuit până au ajuns la un numitor comun de a face cumva să împace și capra și varza.
-         Cum să facem Dorule?
-         Paula, eu am o idee. În drum spre piață este un magazin cu cărți pentru copii, o-i găsi acolo și o cărticică cu pisicuța Carlei.
-         Până la urmă merită să o încercăm și pe asta, dacă dă roade ideea ta scapăm și de pipi pe covor și de a o chinui pe scumpetea noastră.
După un moment de liniște, zis și făcut rămâne.
Diz-de-dimineață Carla se trezește, se spală pe față, pe dințuci, apoi se uită în oglindă și își spune:
-         Azi este ziua mea...trebuie să primesc ce-mi doresc eu mai mult. Cu siguranță părinții mei îmi vor lua pisicuță.
-         Carla vino la masă. Se aude vocea mamei ca în fiecare weekend doar ca acesta era un altfel de wekeend, era ziua Carlei, iar rudele și prietenii apropiați nu au încetat sa apară după ce trecu amiaza. Tortul a fost o surpriză nebănuită de Carla, care s-a bucurat, dar aștepta în continuare darul cerut. După ce toți i-au dăruit pe rând cadourile, părinții au scos la iveală o carte împachetată frumos.
-         Pentru că la pet-shop nu mai era nici o pisicuță albă cu ochi albaștri, am gasit-o într-o carte fermecată, care sperăm să-i placă Carlei!
Carla era o fetiță prea educată ca să facă vreo scenă de față cu musafirii, dar se citea dezamăgirea pe chipul ei, iar părinților l-i se rupea inima de tristeațea Carlei. Rând pe rând invitații au plecat, iar după ce Carla și-a condus și ultimii invitați la ușă, s-a dus în camera ei și a început să plângă, precum primăvara la dezghețul zăpezilor, fără a ține cont de o zi atât de specială. Degeaba s-au chinuit părinții să o împace pe fetiță căci aceasta a adormit plângând.


Deodată Carla se trezește în mijlocul unei păduri peste care domnea bezna.


O ceată  de licurici apăruți ca de nicaieri o cheamă pe fată către porțile naturii.
-         Ce sunt porțile naturii?

-         Porțile naturii sunt intrările magice ale castelului nevazut, înconjurat de o apă de foc cald, ce menține echilibrul pe întregul pământ.
-         Dar acum unde ne aflăm?
-         Acum ne aflăm pe tărâmul din mijlocul pământului.
-         Adică ne aflăm la Ecuator?
-         Nu! Acum ne aflăm în centrul pământului unde nimeni nu ajunge fără fără bunăvoința celor de pe tărâmul ascuns.

Licuricii au format un pod și două balustrade lungi până la treptele castelului. Castelul avea pereți de foc și ferestre și uși de apă curgătoare, treptele și podeaua erau licurite pretutindeni. Fetița fascinată înaintează pană când rămâne cu privirea blocată la vederea unei zâne frumoase și a unui zân chipeș.
-         Cine sunteți voi?
-         Carla noi suntem cei ce-ți vom îndruma calea ca să ajungi cu bine în pătuțul tău călduros.
-         De unde îmi știți numele? Îmi sunteți cunoscuți, dar nu știu de unde!
Zâna se înroșește în obraji, iar zânul surâde, spunând:
-         Defapt... noi suntem Zânul Pământului
-         Și Zâna Planetei Terra. Suntem două entități diferite, dar în același timp una și aceași ființă.
-         Împreună ajutăm copii, ca tine, la ananghie.
-         Când ei au nevoie de noi, ne facem simțită prezența.
-         Dar când au nevoie copii de voi?
-         Atunci când se înfurie noi le spunem că ei greșesc și le limpezim mintea.
-         Dar și atunci când fac pași importanți în viață.
-         Gata! Știu de unde vă cunosc, voi m-ați învățat, să fac primii mei pași.
-         Ne bucurăm că ți-ai amintit de noi!
-         Dar nimeni nu vă vedea, mereu erați invizibili pentru cei din jur.
-         Adevărul este că părinții au cel mai important rol în viața ta, în schimb și noi îți suntem printre cei mai buni prieteni pe care îi ai. Iar la nașterea ta noi ți-am ursit înțelepciunea și perfecțiunea în ochii celor ce te cunosc.
-         Nu știu cum să vă muțumesc!
-         Nu trebuie să ne mulțumești nouă!
-         Căci întâlnirea noastră are un scop care trebuie dus la bun sfârșit.
-         Îți putem spune un secret, doar dacă  promiți că nu-l vei mai spune la nimeni!
-         Promit!
-         Să știi că ceea ce vedem cu ochii, auzim cu urechile sau vorbim între noi, nu este o dovadă precum că viețuitoarele celelante sau nevețuitoarele nu ar putea face aceleași lucruri între ele.
-         De ce l-i se spune nevețuitoare, dacă pot vorbi între ele?
-         Pentru că aceste definiții au fost spuse de oamenii care au uitat secretul.
-         Ele ca și noi vorbesc între ele și doar cu oamenii ce cunosc secretul vorbirii inimii, văzul minții sau auzul sufletului.
-         Cred că înțeleg ce vreți să spuneți. Dar care e secretul?
-         Noi trimitem în calea oamenilor tot ce-și doresc și își clădesc cu mintea, dar desigur așa cum sentimentele și gândurile nu se văd, dar există, așa și și materializarea dorințelor prinde diferite forme în natura umană.
-         Cred că știu despre ce vorbiți zânilor și îmi este rușine să vă privesc în ochi.
-         În lume toate convețuiesc între ele, însă dacă toată lumea ar cunoaște secretul ar fi o pace unitară sau un mare haos.
-         Ca atunci când luăm pauză la școală? Când sunt inspecții e liniște, iar în restul zilelor...
-         Da, ca atunci, doar ca nu doar în școală, ci în toată lumea.
-         Iar după ce uiți secretul dacă auzi cuvintele sufletului, ori vezi cu ochii minții, sau iți vorbește inima, mintea este tulburată, iar cei din jur vor crede că ești nebun.
-         Carla acum trebuie să te întorci  acasă, dar să nu încetezi să afli lucruri noi, toți copii sunt deștepți, chiar dacă unii nu știu anumite lucruri... citește și vei ști mereu mai mult decât ceilanți.
Brusc chipurile celor doi au fost înlocuite cu ale celor doi părinți.
-         Carla, trebuie să mergi la școală!
-         Mami, tati, vă iubesc!
-         Și noi te iubim!
Îmbrățișările sunt frumoase, dar și ghiozdanul trebuia făcut așa că din grabă printre cărțile de la școală s-a strecurat și cartea primită cadou.
În timpul orei se auzea un miunat timid. Fata a încercat să caute explicația pe geam, însă deși doamna i-a atras atenția, mieunatul nu a încetat să se audă. În pauză fetița se uita peste geam pentru a zări pisicuța gălăgioasă.
-         Hei! Carla! Uita-te în ghiozdănel!
Carla scoate cartea primită de la părinți și o întreabă.
-         Dar cum ai ajuns tu în ghiozdănelul meu?
-         Nu mai suportam să stau singură și m-am strecurat odata cu celelante cărți.
-         Și cum de îmi auzi gândurile?
-         Nu le aud, le citesc. Gândurile tale sunt scrise în paginile mele. Uite dacă vrei să mă vezi sunt chiar în fața ochilor tăi:


Și pot prinde viață doar în imaginația ta, astfel eu nu mai sunt singură, iar daca nu mă citești pot spune că sunt o carte moartă! Pe bune nu râde!
-         Cum să nu râd daca vad că ești o pisică, nu o carte.
-         Aaa scuze, nu ți-am arătat imaginea care trebuie.

-         Sunt o carte, cu de toate, cu pisici și palate fermecate,
Cu animăluțe drăguțe, învățături micuțe!
-         Tu știi să faci și poezii?
-         Da știu, dacă vrei îți voi spune o fabulă frumoasă!
Da vreau!!!

-         Într-o dimineață oarecare
Alături de suratele flămânde
Un motănel ce cauta mâncare
Gaseste o paine și-o ascunde
Căzu-se de la un moș
Ce avea prea multe-n coș,
Iar Dumnezeu milos de fel
Dădu pâinea, exact, la motanel
Și numa ce-l vezi că face o strigare
- Hai suratelor la mâncare!
Și cu gheruța precum un cuțit
Numai ce-l vezi că se apucă de-mpărțit
Trei  bucăți egale, să ajungă la fiecare.
Și nici o-nghițitură nu a terminat
Că numai ce aude un mieunat!
De după colț iese o pisicuță
C-o fundiță roșie drăguță
- E înfometată sau speriată?
Apoi motănelul spune-ndată
- Hai surată dă-i o bucățică
Nu o vezi cât e de mică
- Eu nu-i dau din bucățica mea
- Iar eu nici atâta, mai bine am pleca.
Rupe motănelul din miezul lui de pâine
Și spune: Hai prietena mea și mănâncă cu mine.
Dar din senin se aude un glas aprins:
Pis pis pis pis, pis pis pis pis
Era Carla ce-și căuta de zor
Pisicuța ce plângea de dor
Însă fata sufletistă a observat
Grija ce motănelul i-a purtat
Și de atunci vine în fiecare zi
Să se joace toți trei și pentru al hrăni.

-         E superbă fabula aceasta ai avut dreptate, carte fermecată!
Îți promit că am să o învăț și eu toată!
-         Ai toată susținerea mea, dacă îți place cu siguranță vei reuși!
-         Dar... vom putea să ne jucăm când ajungem acasă?
-         Da, putem, doar că trebuie să promiți că nu mă mâzgâlești, altfel voi fi o carte moartă!
-         Dar de ce spui mereu expresia asta? Sună urât!
-         Păi am văzut multe la viața mea. Părinții cumpărau cărți, iar copii se amuzau mâzgâlindu-le sau mai rau le rupeau fară pic de suflet.
-         Da ai dreptate! Eu îți promit că vei fi în siguranță! Dar spune-mi te rog cum prind cărțile viață?
-         Vezi tu Carla, paginile din care suntem noi alcătuite sunt făcute din plante, ierburi sau arbori, și se pot folosi și multe alte plante: bumbac, in, cânepă sau orez.
-         Wau! Dar de unde știi atâtea? Tu chiar ești o carte fermecată! Eu nu știu de unde provin...
-         Carla mulțumește-te cu răspunsuri simple și de necontestat!
Tu fost creeată din dragostea părinților tăi, așa cum și eu am fost creată din dragoste pentru cel ce mă citește!
Și întradevăr sunt o carte fermecată, dar doar cât timp mă citești, cât timp mă ții minte sau când mă recitești cu drag.
-         Mai spune-mi din lumea ta, carte dragă!
-         Lumea mea e toată lumea, poți străbate oceanul sau înaltul cerului, tărâmuri înconjurate de liniște și lanțuri de munți înghețați...toate fac parte din lumea mea, dar acum e și lumea ta!
-         E un tărâm de vis! El există și în realitate?
-         Da există chiar în realitate, dar pentru al afla va trebui să absorbi toate informațiile din jurul tău și cu o sită imaginară să le separi pe cele bune de cele rele, precum făina de grâu de neghină.
-         Mai spune-mi, carte dragă ...
-         Nopțile sunt albe, iar acolo poți vedea cele mai spectaculoase fenomene ale naturii, se numesc luminile nordului sau  le găsim sub denumirea de aurora boreală.

-         E o imagine superbă! Nu am văzut așa ceva în realitate niciodată.
-         Lunile octombrie, februarie şi martie sunt cele mai bune luni pentru observarea aurorei boreale, iar pentru a le vedea și oamenii cele mai bune locuri sunt dincolo de cercul polar.

-         Acolo trăiesc și alte animăluțe precum ursuleții, vulpițele, focile, pinguinii și altele.

-         Toate vietățile trăiesc la temperaturi scăzute , unde este un frig de crapă pietrile, probabil de aceea nici nu sunt pietre acolo.
-         Și animăluțele nu îngheață?
-         Nu. Pentru ca blana lor funcționează precum un panou solar.
-         Dar puii lor ce fac? Ei sunt mult mai sensibili.
-         Da însă și părinții lor au grijă de ei, așa cum și ai tăi te ocrotesc. Părinții își încălzesc puișorii care atunci când sunt înfrigurați vin singuri la căldurică.

-         Pinguinii se intorc în același loc, la același cuib și la același partener în fiecare an.
Carla a vorbit cu cartea fermecată până când s-au epuizat paginile rând pe rând , iar orele au trecut atât de repede căci cei doi nici nu și-au dat seama cât de repede a venit ora somnului.
-         Bună-dimineața Carla! Hai trezește-te trebuie să mergi la școală!
-         Dar cartea fermecată unde e mamă?
-         Cărticica pe care ți-am facuto eu cu tăticu cadou?
-         Da, unde este?
-         Este acolo unde ai puso aseară, pe biroul tău.
De când îți place așa mult, parcă acum două zile erai supărată de cadoul primit.
-         Mami, îmi pare rău, îți cer iertare și ție și tatei pentru că nu am fost mulțumită cu ceea ce mi-ați dăruit! Cărticica este minunată și vă promit că niciodată nu voi mai disprețui vre-un cadou primit! Pentru că fiecare lucru primit în viață nu este pur întâmplător.
-         Carla mă uimeți! De când știi tu atât de multe puiule?
-         Mami de azi sunt o fetiță mare! Și vreau să citesc cât mai multe cărți, doar așa voi menține magia cărții fermecate!
-         Dar care e cartea fermecată?
-         Cum care mami?! Cartea făcută de voi cadou.

Cele două au început să râdă de zor și nu s-au mai oprit din râs, poate nici până în ziua de astăzi. Dar până la urma urmei ce e rău în faptul de a  râde cu poftă!
Și dacă nu aș fi auzit cu urechile mele din cărticică, cum a mieunat o pisică, nu v-aș fi povestit dragi surate, povestea Carlei și a cărții fermecate.

Fabula: Puişorii


S-a făcut o casă într-un sat
Într-o curte mare de om bogat,
Ce avea o grădină înflorată
Un coteţ şi o poiată
Toate aşezate gospodăreşte
Unde şi-un copac altfel creşte!
Pentru că gospodarul bogătaş,
A lăsat viaţa de oraş
Pentru casa de la ţară.
S-a mutat în primăvară
Să pună şi o clocitoare
Pentru 50 de vieţuitoare
Puiuţi de rasă de găină
Ce iute mari o să devină.
Însă o cloşcă, moştenire,
Umbla prin ogradă în neştire
Făcând zarvă mare
Să nu o bage în mâncare
Bogătaşul cu răbdare
A luat 10 ouă de la clocitoare
Şi i le-a pus în cuibar să le ocrotească
Ca să nu mai cotcodăcească,
Iar după 3 săptămâni
Au ieşit 40 de pui păgâni
Şi alţii 9 de la cloşca mamă
Ocrotiţi cu mare seamă.
Obrăznicăturile ce se alergau prin curte
Râdeau în hohote că cei 9 au picioare scurte
Că nu ţin pas năzbâtiilor
Chinuind viermişorii de zor,
Fugărind un măr o zi întreagă,
Jucând cică fotbal prin ogradă
Îşi mai dădeau coate unii la alţii
Şi pe deasupra neobrăzaţii
Mai râdeau şi de biata găină
Că e grasă cât luna plină
Şi că îi ceartă pe cei 9 cuminţei
Să nu se îndeparteze din ochii ei
Pe când orfanii erau împrăştiaţi
În toată ograda, nu ca ceilalţi
Ce stăteau mai mult la fusta mamei
Fără a se îndepărta în ciuda Foamei.
Foamea era o pisică înstrăinată
Cu cicatrici, fără un ochi şi ciudată,
Ce-şi câştigase urâtul nume
Trăind din furat prin lume.
O pradă sigură şi uşoară
Erau cei 40 de pui de odinioară
Ce dispăreau care mai de care
Rămânând 8 pui din întreaga clocitoare,
Iar până să vadă bietul orăşan
I-a mâncat Foamea până la ultimu' năzdrăvan
De şi-a zis săracul om
Că la anul o să facă un ocol
Şi în loc de clocitoare
O să pună tot cloşca străduitoare
Iar aceasta mândră şi înfoiată
A povestit puilor fabula toată!


Fabula: Peştişorul Betta





Dintr-un univers creeat de o minte visătoare
"soarele răsărea, mult mai frumos din mare"
Dar peştişorul Betta citea în continuare
Având şi multe întrebări pentru marea desfăşurare,
Despre acel roman scris de străinul caracatiţă
Ce niciodată în viaţa lui nu a facut alianţă,
Cu captivitatea, în care se nascuse peştisorul
Ce studia la şcoală poveştile de-a zborul.
Notele lui scădeau pe zi ce trece tot mai mult
Din pricina întrebărilor ce-l lăsau pe profesor mut.
Exmatricularea era pedeapsa finala
Pentru a învăţa cum să se poarte la şcoala!
Şi într-o seară pe neaşteptate se vede luat pe la spate
Şi băgat cu mare grijă, în punguţa cu apă şi apoi într-o valiză.
Pe semne că avea mulţi colegi exmatriculaţi
Ce-l priveau din alte pungi, nevinovaţi
- Dar voi ce faceti? cum ati ajuns aici?
Întrebă peştişorul fără a primi replici,
Căci răspunsul era mut, nu se vedea decat mima,
El săracul nu a priceput de ce se schimba clima
Şi o izbitură stranie brusc il trece
Aruncat tot cu pungă pe nisipul rece
Punga spartă de un val este luată                            
Şi alungată în nestirea din marea moartă.
Intră în adâncuri din reflexul fricii
Dar nu înainte de a vedea pe cer licuricii
Ce doar în basmele lui caracatiţă le citea
Iar acum devenise un personaj din cartea sa.